joi, 13 iunie 2013

I-am lăsat copiii, i-am găsit oameni mari..

Erau nişte puşti de 7 ani, atunci când ne-am văzut pentru ultima oară în calitate de eu domnişoara învăţătoare, şi ei elevii mei. I-am mai văzut apoi, pe când ei aveau 8 ani, venisem să îmi semnez nişte documente, iar ei m-au văzut pe fereastră şi bineînţeles că învăţătorul de atunci nu şi-a mai ţinut lecţia, pentru că toţi se adunaseră la geam să mă vadă. Am intrat cu emoţie să-i văd, şi toţi care mai de care mă întrebau când mă întorc la ei.Erau prea mici să înţeleagă ce înseamnă navetă de 50 km, naveta într-un loc care deşi era considerat oraş, pentru mine era ca o închisoare. Aveam  doar 19 ani, primul an de învăţământ, pot spune că eram un copil.

Ieri ne-am reîntâlnit după 7 ani... la fel am păşit cu emoţie printre ei, şi iată copiii de altădată erau oameni în toată firea, tineri de 14 ani la început de drum. Le uitasem parţial numele, figurile toate îmi erau cunoscute, şi încet încet mi-am amintit numele lor. Au vrut să le fiu alături deşi le-am fost învăţătoare doar un an...clasa I. Însă ei nu m-au uitat, mereu întrebau de mine, pe o profesoara, cu care am rămas prietena de-atunci de când eram un copil..ca şi ei.

Am fost mândră de ei, mândră să îi văd oameni mari, frumoşi, şi tristă că nu le-am dăruit mai mult, că nu am fost alături de ei în cei patru ani de şcoală primară.

Inevitabil ne lăsăm amprenta asupra oamenilor din viaţa noastră, uneori o amprenta pe care poate nici n-o gândim.Ei vor fi mereu copiii mei de suflet, pentru că nu ai cum să uiţi pe acei copiii cu care practic ţi-ai început cariera. L-am întrebat pe un băiat..Cum de nu m-au uitat, că am fost alături de ei doar un an, şi el a zis..Nu v-am uitat, doamna, căci a fost cel mai frumos an.

Mai poţi spune ceva? Rămâi fără cuvinte. Acum predau unor copii mult mai mici, şi tânjesc să fiu alături de copii cărora să le poţi citi în suflet, cu care să poţi vorbi ca şi cu un om mare. Poate într-o zi, voi avea curajul  să fac o schimbare în viaţa mea, însă e din ce în ce mai greu cu posturile în învăţământ.

5 comentarii :

  1. Sa-ti doresti sa lucrezi in invatamantul romanesc e aproape ca un voluntariat in jungla Amazonului, e nevoie de multa pasiune pentru meseria asta si satisfactiile sunt din ce in ce mai mici.Cam asa e si in sanatate...Dar daca toti vom pleca spre alte zari unde sa ne fie mai bine lor, celor ramasi le va fi mai rau.Toti meritam o sansa si o vom avea doar impreuna.

    RăspundețiȘtergere
  2. Cam ai dreptate cu jungla, si ma zbat prin jungla aceasta de 8 ani de zile, si ca sa nu mai spun, ca dupa 8 ani am un salariu de 1000ron, cu tot cu facultate si vechime, si nu pot sa iti spun cat bani cheltui pe simpozioane, concursuri, pentru ca mereu suntem amenintate cu restrangerea, si nu pleaca cel care e slab pregatit, ci doar cel care are un dosar mai subtirel..

    RăspundețiȘtergere
  3. Eu nu am uitat nici-o data pe învatatoarea din clasele 1-4! Stiu si acum cum o chema si mai stiu si parfumul care îl avea, îl simt înca.... :))
    Mi-a fost tare draga !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. asta voiam sa scriu si eu! suntem vecine de cartier si inca ne mai oprim la o sueta! :)
      ai o meserie frumoasa! :)

      Ștergere
  4. Stiu cum e aceasta pasiune si mandrie de a "creste" copiii. Mama mea a fost invatatoare iar cativa ani buni a lucrat si ca educatoare. Mai stie si acum numele multor copii si daca se intalneste cu ei prin oras e mandra cand o recunosc sau ii recunoaste.

    RăspundețiȘtergere

Citesc cu mare interes gândurile voastre

S-ar putea sa iti placa

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...